Cine mai poate să spună, în vremurile noastre, ce înseamnă să fii un om normal și ce înseamnă normalitatea, firescul vieții?
Ne-am tot lăudat că suntem toți după Chipul lui Dumnezeu, și iată că Dumnezeu a îngăduit acest covid, ca să vedem la ce „asemănare” am ajuns…, un coronavirus ce pare „personalizat”, într-o lume tot mai înstrăinată de Dumnezeu și de ea însăși.
Noi purtam de fapt „masca” cu mult înainte de această pandemie, dar nu peste fețele noastre exterioare, ci mult mai adânc, în suflete, încercând să ascundem minciuna și neștiința din noi, pentru ca în felul acesta să părem înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor altfel decât suntem cu adevărat.
Tristețea pe care uneori o simțim în inimi, într-un mod ce depășește logica noastră (adică nu știm de unde vine această tristețe), e pentru că l-am rănit pe aproapele cu cugetele și gândurile ascunse, cu vorbele și faptele la vedere.
Și atunci tristețea aproapelui se întoarce în inimile noastre, dar nu singură, ci cu un plus de durere, deoarece, înainte de toate, am rănit adânc „Inima de Om” a lui Hristos Dumnezeu.
Bucuria din suflet nu este o sfidare la adresa celor întristați. Pentru că cei care au primit de la Dumnezeu darul bucuriei, nu sunt deloc străini de suferința celorlalți, ca unii care au fost, la fel ca și alți oameni, „rătăciți” și răniți de multe păcate.
Dumnezeu nu ispitește, ci ne păzește de ispite. Și așa cum El nu îngăduie să trecem prin încercări care sunt peste puterile noastre, tot așa nici mari bucurii duhovnicești nu ne dă, cât timp nu suntem pregătiți să le primim, adică să le merităm, să le apreciem și să le împărtășim și altora cu duh curat și în chip smerit. De aceea și bucuriile sunt pe măsura curăției sufletului fiecăruia.
Când facem binele în mod „forțat”, doar cu gândul egoist de a ne mântui sufletul, fără binecuvântare, fără sinceritate și fără să ne pese de mântuirea semenilor noștri, atunci „roadele” vor fi altele decât cele pe care le așteptăm.
Fericirea e o stare lăuntrică care nu se rezumă la lucrurile exterioare, pentru că fericirea înseamnă comuniune în iubire cu Dumnezeu și, prin Duhul Sfânt, cu întreaga lume.
De aceea, fericirea nu se confundă cu mulțumirea de moment, care trece odată cu cauza exterioară care a determinat-o.
Ești fericit când predici virtutea prin fapte, dar dacă vorbești cele ce sunt ale virtuții și faci cele potrivnice ei, atunci îți atragi osânda (Sf. Efrem Sirul).
Oare cum ar fi, în special pentru „mai marii” acestei lumi trecătoare, pentru cei care trăiesc pe spatele oamenilor plătitori de impozite și taxe, dacă Dumnezeu ar îngădui să vină peste toți o criză economică majoră ori o foamete la nivel global?
Atunci se va vedea „fața ascunsă” a lumii în care trăim… Atunci sufletul fiecăruia dintre noi se va descoperi așa cum este…
Desigur că nimeni nu dorește așa ceva, din contră ne rugăm ca bunul Dumnezeu să ne păzească de astfel de încercări grele.
Dar, în condițiile în care distrugem și devorăm aproape tot ce ne iese în cale, având mintea doar la bani, la pântece și la distracții, cine poate spune cu certitudine ce ne va aduce ziua de mâine?
Să nu uităm cuvintele regelui David: „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele” (Ps. 33, 10).
Și uite așa, tot pribegind de colo colo, am ajuns venetici în propria țară, căutând și tot căutând soluții…, fără a ști de fapt ce anume căutăm.
Toate problemele noastre vin dinlăuntru, de aceea rezolvarea lor începe și își află răspunsul în duh.
De ce nu se schimbă societățile în bine, la toate nivelele, nu doar „pe aici pe colo”?
Pentru că am rămas la nivelul discursurilor „sforăitoare” și a disputelor de tot felul, așa cum spunea Farfuridi emoționat: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!” (Ion Luca Caragiale, „O scrisoare pierdută”).
Pentru că omul nu vrea să se schimbe în interior. Iar această schimbare în profunzime, nimeni nu o poate face singur, decât cu ajutorul lui Dumnezeu.
Doar prin harul Sfântului Duh, care atinge inima omului, ni se dă mereu încă o șansă, de a ne vedea așa cum suntem și de a purcede hotărâți pe calea schimbării noastre în bine.
Din păcate, Cuvântul Crucii va fi în continuare „nebunie” pentru mulți oameni din această lume, pentru foarte puțini însă „puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18).
Iar ceea ce pare acum ca „slăbiciune a lui Dumnezeu”, cât de curând se va dovedi „mai puternică decât tăria oamenilor” (I Corinteni 1, 25).
Iar ceea ce pare acum „putere” pentru oameni, cu care lumea se laudă neîncetat: banul, bunurile materiale, poziția socială, frumusețea și sănătatea trupului, descoperirile științei, tehnologia modernă…, toate vor trece…
Omul preocupat doar de cele ale trupului, cu greu își va deschide inima către „cele ale Duhului lui Dumnezeu”, pe care le consideră „nebunie”. Și din acest motiv nu poate să le priceapă, „fiindcă ele se judecă duhovniceşte” (I Corinteni 2, 14).
Am ajuns să ne credem „dumnezei” pe pământ, iar din Dumnezeul Cel Viu am făcut un „idol” al minții noastre, considerându-ne capabili să cunoaștem și să soluționăm „totul” numai cu ajutorul rațiunii.
Așa L-am alungat pe Dumnezeu din inimi și din viața noastră, și ne-am pricopsit cu o stare de a fi și de a trăi anormală, împotriva firii și împotriva Cuvântului lui Dumnezeu.
Sorin Lungu– www.crestinortodox.ro
