De multe ori oamenii se întorc la vechile lor obiceiuri și metehne. Iată un bun prilej pentru fiecare dintre noi de a vedea cât de așezați sufletește suntem întru Hristos Dumnezeu, cât de solidari și de grijulii unii față de alții.
Se pare că vom trăi și pe mai departe cu acest „virus” alături de noi, și asta ne obligă să reînvățăm să conviețuim responsabil împreună cu semenii noștri.
Nu „izolarea” e de vină pentru agitația noastră, ci faptul că au ieșit la suprafață plăcerile și viciile cu care ne-am obișnuit, dar pe care nu le-am mai putut hrăni și împlini cu fapta, decât într-un mod limitat.
Poate că „virusul” ne arată că avem serioase probleme sufletești…, neliniști care în mod real țin de patimile noastre ori de tabieturile la care nu suntem capabili să renunțăm, chiar dacă știm că ne afectează sănătatea și fac rău și celor din jurul nostru.
Poate că ne arată că ceea ce numim noi „a trăi” e doar un automatism, ceva fără viață, o „mașinărie” pe care dacă o scoți din priză totul se dă peste cap. Asta înseamnă că nu mai suntem în stare să trăim liber, firesc, decât încorsetați în obiceiurile de zi cu zi, care au devenit între timp a doua noastră natură.
Și poate ne mai arată ceva: omul nu poate fi schimbat din exterior, chiar dacă sunt luate măsuri coercitive pentru binele nostru, al tuturor. Pentru ca un om să-și „schimbe inima”, câtă răbdare și ce lucrare fină, delicată, din partea lui Dumnezeu!
Și atunci, după o așa-zisă perioadă de „abstinență” și de „claustrare” impusă, pentru mulți o perioadă de privațiuni însă „fără Dumnezeu” în suflet și fără rugăciune personală, e logic ca o așa-zisă „relaxarea socială” să ducă inevitabil la întoarcerea nestăvilită a omului la vechile lui obiceiuri, bune sau mai puțin bune.
Pentru unii izolarea și tăierea voii proprii i-a apropiat mai mult de Dumnezeu, pe alții i-a îndepărtat poate mai mult. Nu întâmplător „ascultarea” e mai înaltă decât „fecioria”.
Și nu intâmplător vor fi tot mai puțini cei care vor asuma sincer calea cinului călugăresc, și tot neîntâmplătoare va fi și căderea lumii în anarhie și în răzvrătire totală.
Degeaba rostim: „facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ” (Matei 6, 10), când în inimă ținem cu toată determinarea să se împlinească numai voia noastră egoistă și păcătoasă.
Și iată apare acest „virus”, „croit” parcă anume după felul nostru de a fi, la fel de parșiv și insidios ca și noi…și pe măsura mârșăviei vrăjmașului nostru nevăzut, care neîncetat ne ispitește.
Un „virus”, pe care Dumnezeu l-a lăsat anume să-și facă de cap, ca să ne arate cât de departe suntem de Dumnezeul Cel Adevărat, cât de robiți de propriile patimi și de neputincioși în toate cele ale noastre.
Un virus care a scos la lumină mai ales părțile noastre pe care le ascundem, pentru a conștientiza cine suntem noi, cei din spatele cuvintelor declarative și a faptelor arătate în văzul tuturor.
E o utopie să credem că lumea se va schimba în bine după această pandemie, pentru că a te schimba in interior ține de propria conștiință, de sinceritatea de a ne vedea așa cum suntem, nu cum ni se pare că suntem, și mai ales e nevoie de o conlucrare din adânc de suflet cu Dumnezeu…
Dincolo de toate drepturile și libertățile sociale, de toate permisivitățile ori îngrădirile legislative, cu mască ori fără mască, cu mănuși ori fără mănuși, să ne aducem aminte de ce spunea Sfântul Apostol Petru: „Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui” (II Petru 2, 22).
